Manastirea Neamt

Duminică, 22 Martie 2009 14:28

După ce lăsăm în urmă ultimele case din Vânători şi străbatem "Braniştea" în care au crescut în egală măsură copaci şi legende, abandonăm şoseaua principală îndreptându-ne spre rezervaţia "Dragoş Vodă" (DJ 155 C) şi mai departe, către Mănăstirea Neamţ, cea mai veche şi cea mai importantă aşezare monastică a Moldovei.

În tezaurul de valori ale patrimoniului istoric şi cultural-artistic naţional, Mănăstirea Neamţ ocupă un rol cu totul deosebit, întreaga sa existenţă conferindu-i aură de legendă şi atributele unei vetre de viaţă spirituală ce se poate identifica în multe privinţe cu însuşi românismul medieval. Fiindcă această străveche lavră a monahismului din Moldova nu străluceşte doar prin existenţa multiseculară, ci şi printr-o neîntreruptă activitate pusă în slujba neamului şi a credinţei strămoşilor, nemurind paşii istoriei cu acele roade ale gândului şi ale sufletului care înfruntă veşnicia şi înnobilează dăinuirea noastră pe aceste plaiuri binecuvântate, sfinţite prin jertfa generaţiilor trecute şi a oştilor de martiri.

După cum era şi de aşteptat în cazul unui aşezământ cu o asemenea existenţă istorică, tradiţia plasează faptele începutului în vremurile îndepărtate ale primelor grupuri de anahoreţi, spre care doar legenda poate pătrunde. În lipsa unor documente care ar fi putut asigura date istorice precise, marea majoritate a cercetătorilor pledează pentru existenţa unei aşezări monahale pe malul drept al Nemţişorului încă din secolul al XIV-lea, atunci când au apărut şi târgul din apropiere şi cetatea de pe Dealul Pleşu.
   Nu întâmplător în veacul pomenit au poposit la Mănăstirea Neamţ ucenicii cuviosului Nicodim, cel care a asigurat organizarea cenobitică a marilor aşezăminte monastice din Ţara Românească, aducând cu ei un şi mai puternic suflu de viaţă isihastă. În orice caz, la 7 ianuarie 1407, când Alexandru cel Bun şi Mitropolitul Iosif emit un important document de cancelarie, Mănăstirea Neamţ constituia deja o puternică şi cunoscută vatră monahală din moment ce a fost pusă sub ascultarea aceluiaşi egumen (Dometian) împreună cu M￣n￣stirea Bistri�a, alt important centru al spiritualităţii româneşti.
   Se pare că în preajma unei vechi bisericuţe de lemn, Petru I Muşat (1375-1391) a ridicat aici primul lăcaş de piatră cu hramul "Înălţarea Domnului", la finalizarea şi la înzestrarea căruia au mai contribuit şi ceilalţi voievozi Muşatini de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Este adevărat că cercetările arheologice efectuate în incinta mănăstirii nu au oferit rezultate concludente pentru a confirma această ipoteză, dar numeroasele însemnări şi celelalte referiri documentare mai târzii, la care se adaugă izvorul trainic al tradiţiei, nu lasă nici o umbră de îndoială în a considera Mănăstirea Neamţ ca fiind ctitoria cea mai veche şi cea mai importantă a primilor Muşatini.

   Alexandru cel Bun (1400 - 1432), deşi a păstrat în centrul atenţiei propria ctitorie de la Bistriţa, a fost mereu aproape şi de nevoile Mănăstirii Neamţ pe care a întărit-o şi a înzestrat-o, cu mărinimia-i cunoscută. Din punct de vedere constructiv, lui i se datorează unele lucrări de reparaţii la biserica de piatră a lui Petru I, partea inferioară a turnului-clopotniţă şi mai multe clădiri ce fac parte din incinta aşezămâmtului: chilii, turnuri de apărare, arhondaric etc.

   Trecerea anilor şi unele evenimente din a doua jumătate a secolului al XV-lea au marcat puternic aşezământul monastic de la Neamţ. Catastrofalul cutremur din 1471 s-a soldat cu mari distrugeri în întregul complex, afectând şi biserica mare. Dezastrul a fost desăvârşit, după cât se pare, de oştile lui Mahomed al II-lea, care, în vara anului 1476, neputând cuceri Cetatea Neamt, s-au "răzbunat" asupra târgului şi a mănăstirilor din jur. Cert este că, după 1480, vechea biserică de la Neamţ se afla într-un asemenea stadiu de degradare încât Ştefan cel Mare nu a mai considerat posibilă restaurarea acesteia, preferând să ridice aici un nou lăcaş de închinăciune, ce s-a sfinţit la 14 noiembrie 1497.

   Deşi a avut o existenţă zbuciumată, ca şi întreaga istorie a poporului nostru, şi a fost în repetate rânduri prădată şi incendiată, Mănăstirea Neamţ nu a încetat nici un moment să se afirme ca centru reprezentativ al monahismului românesc. Relaţiile sale duhovniceşti cuprind nu numai teritoriile locuite de români, indiferent de apartenenţa statală a acestora, ci şi unele zone mai îndepărtate ale ortodoxiei, străbătând până în Bulgaria şi Serbia, până la Sfântul Munte şi la Constantinopol sau până la Kiev şi Moscova. La Neamţ au trăit şi s-au format reprezentanţi de seamă ai bisericii româneşti, cu o însemnată contribuţie în organizarea, consolidarea şi afirmarea ortodoxiei în această parte a Europei, dar şi în păstrarea fiinţei noastre naţionale.

PREZENTAREA MĂNĂSTIRII

În general, bisericile construite în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, care au definit în arhitectura noastră medievală aşa numitul stil moldovenesc, pot fi grupate din punct de vedere constructiv în trei categorii:

    * biserici de plan dreptunghiular cu bolţi cilindrice cuprinse sub un singur acoperiş (Bălineşti, Volovăţ, Dolheştii Mari);
    * biserici de plan dreptunghiular cu un singur acoperiş dar cu mai multe cupole dispuse în filă (Piatra Neamţ, Războieni, Borzeşti, Arbore, Reuseni);
    * biserici cu plan trilobat, cu turla pe naos şi acoperiş fragmentar (Bacău, Voroneţ, Pătrăuţi).

   Singura biserică ridicată de Ştefan cel Mare ce nu se încadrează în nici una din aceste categorii este cea de la Mănăstirea Neamţ, un adevărat unicat arhitectural care constituie ... cel mai reprezentativ monument al arhitecturii din timpul domniei marelui voievod, nu numai ca plan şi structură, dar şi ca mod de decorare a faţadelor (Prîsnea C). De fapt, ea reprezintă apogeul unei epoci de rodnică activitate constructivă şi o sinteză stilistică ce constituie un model, deschizând larg porţile viitorului în acest domeniu.

   Monumentala construcţie a Bisericii "Înălţarea Domnului", care şi-a recăpătat înfăţişarea originară prin lucrările de restaurare din 1954-1961, îmbină într-un tot unitar elementele de bază întâlnite la celelalte ctitorii ale lui Ştefan cel Mare (pronaos, naos, altar şi abside) cu altele noi (pridvorul şi gropniţa). A rezultat un edificiu de certă originalitate, care se individualizează în epoca pe care o reprezintă prin planul său dezvoltat, prin dimensiunile şi proporţionalitatea sa. Sunt cu totul remarcabile soluţiile ingenioase, de maximă eficienţă, cu ajutorul cărora s-a realizat sistemul de boltire, preluarea presiunii asupra zidurilor şi delimitarea spaţiilor interioare - după cum frapează echilibrul şi eleganţa întregului ansamblu, cursivitatea liniilor, acurateţea ancadramentelor şi a portalurilor monumentale sau plasticitatea copertinelor din piatră de talie ce delimitează soclul masiv de restul zidăriei.

   În orice caz, cel ce a gândit şi a construit această nestemată a arhitecturii noastre medievale a dovedit nu numai geniu constructiv ci şi artistic, decoraţia plastică a faţadelor constituind un exemplu de înalt rafinament, obţinut cu mijloace comune, puţin costisitoare, dar care câştigă în distincţie prin dispunerea lor spaţială. Partea superioară a construcţiei este împodobită cu două rânduri de ocniţe cu dimensiuni diferite, dar bine conturate cu ajutorul cărămizilor obişnuite, iar suprafeţele absidelor sunt acoperite de firide alungite care coboară până la soclu, având arcele şi pilaştrii din cărămidă smălţuită. Sub profilele de piatră ale cornişei sunt dispuse cinci rânduri de cărămizi, după care urmează o splendidă friză alcătuită din trei rânduri de discuri smălţuite, colorate alternativ în galben şi verde şi completate de romburi şi triunghiuri în aceleaşi culori.

   Cele două şiruri de ocniţe la care ne-am referit sunt separate prin trei rânduri de cărămizi smălţuite şi un rând de discuri şi triunghiuri, iar alte cinci şiruri de cărămizi (dintre care trei smălţuite) delimitează porţiunea superioară a zidăriei de cărămidă, separând-o de cea inferioară, executată din piatră. Se realizează astfel nu numai o fragmentare a suprafeţelor care subliniază proporţionalitatea edificiului, ci şi o uimitoare îmbinare de linii şi culori ce te încântă şi te copleşeşte în egală măsură.

   Biserica "Înălţarea Domnului" de la Mănăstirea Neamţ constituie, totodată, şi o importantă necropolă în care şi-au aflat odihna veşnică un mare număr de voievozi şi demnitari, vlădici, episcopi şi stareţi, oameni care au osârdit cu spor în istoria şi în spiritualitatea românească. Dintre mormintele care au ajuns până în zilele noastre ne rezumăm să amintim pe cel al voievodului Ştefan al II-lea, asasinat şi depus aici în 1447, pe cel al lui Micotă, pârcălab de Cetatea Neamţ decedat în 1495, al lui Calinic Miclescu, fost Primat al Bisericii Ortodoxe Române între 1875-1886, ale foştilor episcopi de Roman, Pavel, Teofil şi Ioanichie.

   Aghiazmatorul, cu acoperământul bulbat, construit în anii 1836-1847 şi pictat în perioada 1974-1977 de Teodor Varahil-Moraru, dar mai ales turnul-clopotniţă cu patru etaje sub care se arcuieşte intrarea în incintă, creează de la început o puternică impresie de monumentalitate. Incinta mănăstirii e alcătuită dintr-un patrulater continuu de chilii şi construcţii anexe cu etaj, pe latura de est fiind amplasată cu ocazia ultimelor restaurări Biserica "Sf. Gheorghe". În colţul nord-estic se ridică Pirgul, turn octogonal refăcut în 1754, iar spre latura nordică a incintei admirăm silueta maiestoasă a bisericii lui Ştefan cel Mare.

   Intrarea în acest sfânt lăcaş este situată pe latura de vest al edificiului, iar pisania care o străjuieşte, redactată în limba slavonă, bine conservată, ne informează cu privire la ctitor şi la anul zidirii:

   Doamne Iisuse Hristoase, primeşte acest hram care s-a zidit cu ajutorul Tău întru slava sfintei şi slăvitei de la pământ la cer a Ta şi Tu stăpâne acoperă-ne cu mila Ta de acum şi până în veac. Io Ştefan Voievod a binevoit şi a început şi a zidit acest hram pentru rugăciunea sa şi a Doamnei sale Maria şi a fiului său Bogdan şi a celorlalţi fii ai săi şi s-a sfârşit în anul 7005 iar al domniei sale anul patruzeci şi cel dintâi curgător, luna lui noimbrie în 14 (1497).

   Corpul treflat al bisericii este alungit prin introducerea gropniţei ca încăpere distinctă între naos şi pronaos. Pridvorul, socotit multă vreme un adaos ulterior, s-a dovedit parte integrantă a monumentului şi, ca vechime, este primul în Moldova. Prin restaurările din 1954-1961 turla a fost adusă la forma sa iniţială, alcătuind un singur element vertical din vârf până la soclu, încadrat de celelalte părţi ale clădirii, acoperite separat.

Sistemul de boltire poate fi considerat ca o sinteză a procedeelor constructive specific moldoveneşti. Bolta pronaosului cu cele două calote sferice, cu arcele sale sprijinite pe şase pilaştri alcătuiţi din colonete subţiri, dar mai ales bolta naosului cu dimensiunile sale monumentale, impresionează prin multitudinea şi, în acelaşi timp, prin rigurozitatea funcţională a elementelor componente. Bolta naosului este dominată de turla Pantocratorului, închisă cu o calotă sferică la partea superioară. Înaltul tambur cilindric al turlei este sprijinit pe patru arce aşezate oblic peste cele patru arce mari inferioare scoase în consolă. Din cauza lungimii naosului, acestea din urmă sunt dublate spre est şi vest de un al doilea rând de arce mari.

Cercetările efectuate până în prezent au impus concluzia că, spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, biserica "Înălţarea Domnului" a Mănăstirii Neamţ a fost împodobită cu picturi. Operaţiunea pare să nu se fi încheiat în perioada amintită, continuând şi finalizându-se prin grija lui Petru Rareş. Mai precis, marea majoritate a celor care s-au preocupat de această problemă au conchis că pictura din altarul, naosul şi gropniţă aparţine epocii lui Ştefan cel Mare, în timp ce pronaosul şi pridvorul au primit podoaba picturii în vremea în care a domnit fiul Răreşoaei.

   Din păcate, veacurile, incendiile şi momentele de grea cumpănă prin care a trecut Mănăstirea Neamţ au pricinuit deteriorarea zugrăvelilor, impunând intervenţii ulterioare pentru reliefarea formelor şi împrospătarea culorilor. O asemenea acţiune a avut loc în jurul anului 1830, după înlăturarea peretelui dintre gropniţă şi naos, când Vasile Chiţăscul şi Vasile Suliman, doi zugravi suceveni, au renovat altarul, pridvorul şi pronaosul, procedând la refacerea unor picturi vechi, la întărirea şi retuşarea altora, adăugându-se un strat nou de culoare peste culoarea cea dintâi. S-a mai intervenit apoi după incendiul din 1862, când s-a încercat curăţirea şi reînnoirea zugrăvelilor din altar şi naos, puternic înnegrite de fum.

   Au mai rămas, totuşi, unele compoziţii şi portrete în forma lor originară, nefiind afectate de refacerile veacului trecut. Ne referim, în primul rând, la unele picturi din naos (Judecarea lui Iisus de către marii preoţi, Judecarea lui Iisus de către Pilat, Plângerea mironosiţelor), din gropniţă (Deisis din nişa mormântului lui Ştefan al II-lea), din pronaos sau din pridvor, care constituie creaţii de mare valoare istorică şi artistică, pe deplin reprezentative epocii căreia îi aparţin. Deşi culorile nu mai au strălucirea şi prospeţimea începuturilor, iar formele se estompează sub patina vremii, aceste zugrăveli reuşesc să pună în evidenţă acea sinteză dintre tuşa gravă a canoanelor picturii bizantine şi libertatea imaginativă a spiritului popular, care conferă originalitate şi perenitate tuturor creaţiilor din această perioadă de adevărat prerenascentism moldav.

   Că este aşa, o dovedesc şi fragmentele de pictură exterioară ce s-au păstrat pe suprafeţele a 11 ocniţe mari şi 17 mici de pe faţada sudică a bisericii. Sunt portrete de îngeri, prooroci, apostoli şi ierarhi realizate în prima jumătate a secolului al XVI-lea şi care împodobeau, probabil, cele două şiruri de ocniţe din registrul superior al construcţiei, sporind nota de echilibru şi eleganţă a acesteia.

   Acest tezaur de artă plastică medievală este întregit de pictura existentă în gangul clopotniţei lui Alexandru cel Bun. Desfăşurată pe o lungime de aproximativ 8 m chiar la intrarea în incintă, această frescă poate trece neobservată, deşi este considerată ca fiind una dintre cele mai interesante şi valoroase creaţii ale genului, precursoare a acelor "tratate de filosofie în culori" pe care le etalează exterioarele vestitelor mănăstiri ale Bucovinei.

   Realizată în secolul al XV-lea, zugrăveala la care ne referim a suferit şi ea - de-a lungul veacurilor - unele intervenţii şi retuşări, cele mai consistente fiind datorate, după cât se pare, aceloraşi Chiţăscul şi Suliman care au "îndreptat" pe la 1830 şi unele picturi din interiorul bisericii. Valoarea ei a rămas totuşi nealterată şi rezidă atât din caracterul ei istorico-documentar, cât şi din conţinutul filosofico-religios exprimat cu mijloace artistice dintre cele mai sugestive.

   Unele scene şi detalii de costum ne introduc în atmosfera specifică secolului al XV-lea, oferindu-ne până şi forma originară a Bisericii "Înălţarea Domnului". Alte segmente ale zugrăvelii aduc în prim-plan monumente şi personaje din Vechiul şi Noul Testament, dar ceea ce considerăm că este absolut inedit şi demn de remarcat în "naraţiunea" întregului ansamblu plastic este "prezentarea" prin imagini a romanului religios Varlaam şi Ioasaf pe care N. Cartojan îl considera ... cel mai renumit şi mai bun roman spiritual al evului mediu, creaţie care a circulat în limba slavonă şi la Mănăstirea Neamţ, încă din secolele XIV-XV.

   Nu este cazul să facem referiri la rolul şi influenţa acestui roman în mediul monahal de la Neamţ sau să prezentăm în detaliu cele 32 de tablouri ce rememorează principalele momente din pilduitoarea existenţă a celor doi asceţi. Dar nu putem să nu amintim că Varlaam şi Ioasaf constituie în epoca respectivă un mijloc important în întreţinerea unităţii în jurul unui voievod-simbol cum a fost Ştefan cel Mare. De altfel, viteazul voievod apare alături de Ioasaf într-unul din tablouri, conferind compoziţiei plastice de la Mănăstirea Neamţ multiple semnificaţii politico-sociale şi un plus de valoare istorico-documentară.

   În turnul-clopotniţă se află Paraclisul "Bunavestire", amenajat în anii 1818-1823 prin grija Mitropolitului Veniamin Costache. Vechea încăpere a clopotelor a fost transformată în altar, iar absidele naosului au fost scobite în grosimea zidurilor. Deteriorat în urma incendiului din noimbrie 1862, Paraclisul a constituit obiectul unor ample lucrări de restaurare prin grija stareţului Timotei, sfinţirea săvârşindu-se la 13 septembrie 1873 de către Mitropolotul Calinic Miclescu.
Cu ocazia restaurărilor din 1953-1961, sub duşumeaua acestui paraclis s-a descoperit o icoană al fresco, Înălţarea Domnului, care iniţial se afla la exteriorul zidului, în partea de vest a construcţiei din secolul al XVI-lea.

   Pe latura nordică a incintei, la etajul clădirii care s-a ridicat în 1809 pe cheltuiala Mitropolitului Veniamin Costache, s-a amenajat pentru obşte Paraclisul "Adormirea Maicii Domnului". Distrus şi el de incendiul din 1862, a fost refăcut în 1873, locul său fiind marcat astăzi printr-o mică turlă oarbă, de formă octogonală. Foarte interesantă din punct de vedere artistic este catapeteasma acestui paraclis, ale cărei icoane au fost zugrăvite de ierodiaconul Claudie de la Mănăstirea Neamţ şi diaconul Manolache din satul Drăgăneşti.

   Pe la sfârşitul anului 1540, voievodul Alexandru Cornea a construit o trapeză şi o cuhne de piatră pe locul primei biserici de la Mănăstirea Neamţ. Ruinându-se, ... acea cuhne s-a părăsit de şedere de geaba, iar mai apoi grijind-o şi bine tencuind-o şi închipuind-o ca un paraclis ... şi au mers părinţii întru această mănăstire şi au cerut voie şi blagoslovenie ca să sfinţească acest Paraclis. Iară Mitropolitul dându-le Antimis, le-au dat voie să slujească acolo, zicându-le să puie praznuirea pe numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

   Se pare că Paraclisul "Sf. Gheorghe" a fost amenajat în perioada 1720-1730, fiind apoi reparat în 1794, când încă mai trăia stareţul Paisie Velicicovschi. Actuala biserică a fost construită de stareţul Dometian în 1826, în stil neoclasic, fiind apoi supusă mai multor lucrări de restaurare în anii 1862-1865 (când edificiul a fost supraînălţat şi s-au adăugat cele trei turle), precum şi în 1902 şi 1931. În timpul lucrărilor din 1953-1961, Biserica "Sf. Gheorghe" a fost desfăcută şi reconstruită între chiliile de pe latura estică a incintei, pentru a pune mai bine în valoare biserica lui Ştefan cel Mare. Catapeteasma a fost zugrăvită în 1798 de Talasie monahul, iar pictura interioară, realizată în culori vii de către Nicolae Stoica şi elevii săi Nicolae Gavrilea şi Vasile Buzuloi, datează din 1966.

PATRIMONIUL MĂNĂSTIRII

Fiind unul dintre cele mai vechi şi mai importante aşezăminte monahale din Moldova şi din ţară, Mănăstirea Neamţ se va afirma, încă din secolul al XVI-lea, ca o fecundă vatră de cultură românească.

Referindu-se la reunirea mănăstirilor Bistriţa şi Neamţ sub ascultarea comună a stareţului Dometian, documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun la 7 ianuarie 1407 aminteşte de existenţa unor "... cărţi, odăjdii sau vase" aflate în patrimoniul celor două lăcaşuri de cult. Erau - fără îndoială - bunuri liturgice care, chiar dacă puteau fi procurate în parte şi din alte surse, trebuiau asigurate în principal prin activitatea cultural-artistică a obştilor respective. Asemenea preocupări probabil că au existat cu mult înaintea emiterii acestui document şi ar putea fi puse în legătură cu activitatea stareţilor Sofronie şi Silvan, foşti discipoli ai lui Nicodim, veniţi din Ţara Românească în a doua jumătate a veacului al XIV-lea. Ei vor fi găsit la Neamţ unii călugări pricepuţi, cu înclinaţii artistice, şi mai mult ca sigur o serie de copişti şi caligrafi, organizând şi impulsionând activitatea acestora. La aceste eforturi se alătură şi Grigore Ţamblac în primii ani ai secolului al XV-lea, care, în calitatea sa de trimis al Patriarhului din Constantinopol a pus capăt disputelor canonice dintre Moldova şi Patriarhie şi a vieţuit apoi la Mănăstirea Neamţ.

   Cert este că în veacul al XV-lea Mănăstirea Neamţ era deţinătoarea unei fecunde şcoli de caligrafi, copişti şi miniaturişti, care au lăsat posterităţii lucrări de o excepţională valoare istorică, liturgică şi artistică. În prima jumătate a acestui secol, activitatea a fost dominată de vestitul caligraf miniaturist Gavriil Uric, autorul unor adevărate capodopere, lăsând apoi loc unui Teodor Mărişescul, unui Ghervasie şi altor ucenici ai săi. A fost astfel posibilă alcătuirea unei biblioteci care - în ciuda vicisitudinilor - s-a îmbogăţit necontenit de-a lungul veacurilor, cuprinzând, înaintea incendiului din 1862, peste 1000 de manuscrise.

   Cel mai vechi manuscris care se păstrează la Mănăstirea Neamţ este un Tetraevanghel scris pe pergament la finele veacului al XIV-lea. Multe altele, copiate şi împodobite la Neamţ se păstrează în Biblioteca Academiei Române sau în alte biblioteci şi muzee din ţară şi străinătate. Astfel, la Muzeul de Artă al României se păstrează renumitul Epitaf, realizat în 1437 de egumenul Silvan, iar Tetraevanghelul scris de Gavriil Uric în 1429 a ajuns tocmai dincolo de Canalul Mânecii, constituind una dintre piesele de referinţă ale Bibliotecii Bodleyana din Oxford.

   Şcoala de caligrafi şi miniaturişti de la Neamţ a continuat să se dezvolte în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi mai apoi în tot veacul al XVI-lea, multe dintre manuscrisele de aici constituind "comenzi voievodale" pentru Putna şi pentru alte mănăstiri din Moldova. Copiştii de la Neamţ au atins un asemenea nivel încât mai toate lucrările lor erau căutate şi considerate ca "odoare", grafia şi ornamentica folosită influenţând mai târziu atât producţia tipografică a unor centre de cultură din ţară, cât şi creaţia gravorilor şi chiar a constructorilor de edificii religioase.
   Aceste bogate tradiţii cărturăreşti au fost continuate şi dezvoltate în veacul al XIX-lea prin înfiinţarea unei tipografii din teascurile căreia au ieşit primele volume în anul 1807. Până la 1883 s-au tipărit aici 133 de titluri cu literă chirilică, iar între 1923 şi 1980 alte 333 de titluri cu literă latină la care se adaugă mai multe reviste, periodice şi publicaţii ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.
Astfel, în Biblioteca mănăstirii s-au adunat, de-a lungul timpului, mai bine de 11.000 de volume, între care se numără 549 de manuscrise (216 româneşti, 294 slavone şi 39 greceşti). Dintre ele putem aminti Îndreptarea legii (pravila mare) 1652, Cheia înţelesului (1678), Viaţa şi petrecerea sfinţilor, tipărită de Dosoftei în 1682, Biblia tipărită de Şerban Cantacuzino în 1688, Noul Testament, tipărit de Antim Ivireanu la Snagov în 1699 etc.

   În strânsă legătură cu activitatea tipografică, s-a dezvoltat la Mănăstirea Neamţ o cunoscută şcoală de sculptori în lemn şi gravori. Monahii Ghervasie şi Nazarie, Teodosie şi Damian, Simeon şi Nicolae au împodobit cu adevărate opere de artă spaţiile libere ale cărţilor, creaţiile lor constituind după 1860 când s-a trecut la folosirea zincografierii, un model şi o inepuizabilă sursă de inspiraţie. De sub teascurile de la Neamţ au putut ieşi astfel unele lucrări monumentale, cu certe calităţi artistice, aşa cum a fost Evanghelia din 1821.

Tradiţiile şcolii de "grămătici" de la Neamţ, considerată în timpul lui Ştefan cel Mare o veritabilă "facultate de litere" au dăinuit peste veacuri, înfruntând toate vicisitudinile, incendiile şi prădăciunile. La 1821 se vorbeşte aici despre Şcoala lui Ilarie, la 1834 despre Şcoala lui Neonil, pentru ca în 1843 să ia fiinţă, cu sprijinul Mitropolitului Veniamin Costache şi al lui Gh. Asachi, o "şcoală duhovnicească" ce a funcţionat până în 1848, primind "ucenici" şi de la alte mănăstiri din Moldova.
În martie 1855, domnitorul Grigore Ghica semnează "ofisul" de înfiinţare a unui Seminar la Mănăstirea Neamţ, instituţie de recunoscut prestigiu, cu o remarcabilă contribuţie la buna pregătire a atâtor generaţii de preoţi.

   Se poate spune, pe bună dreptate, că existenţa multiseculară a Mănăstirii Neamţ se împleteşte cu existenţa ţării şi a poporului nostru. Dar această împletire nu trebuie înţeleasă unilateral, în sens strict istoric, fiindcă ea a fost şi a rămas nu numai un simbol al credinţei noastre strămoşeşti, ci şi o nestinsă vatră de cultură românească, în arderea căreia timpul a plămădit mari valori ale spiritualităţii noastre naţionale. Furtunile istoriei au obligat adesea pe monahii de la Neamţ să ia calea bejeniei, să se ascundă prin codrii din jur ducând cu ei avuţia obştei pentru a o feri de jefuitori. Aşa se face că multe bunuri de preţ au dispărut pentru totdeauna, iar altele s-au risipit, ajungând pe căi ocolite în diverse colecţii particulare sau în cunoscute muzee şi biblioteci din Europa. Se ştie astăzi că mai multe valori care au aparţinut Mănăstirii Neamţ fac parte acum din fondurile unor instituţii de cultură de mare prestigiu cum ar fi: Muzeul Rumianţev din Moscova, Biblioteca Bodleyana din Oxford, Biblioteca Centrală din Sankt Petersburg, Biblioteca de Stat din München etc., altele fiind incluse în tezaurul românesc transferat în Rusia în timpul primului război mondial.

   Cu toate acestea, în Biserica "Înălţarea Domnului" sau în bisericile din jur, în biblioteca şi în colecţia muzeală a mănăstirii se mai păstrează un mare număr de obiecte care uimesc prin vechimea şi prin calităţile lor artistice, adevărate nestemate ale patrimoniului nostru naţional.

   Ne referim, în primul rând, la acea icoană de mari proporţii, pictată pe ambele feţe, care domină naosul ctitoriei lui Ştefan cel Mare, icoană "făcătoare de minuni", cu obârşii acheiropoite, nefiind "săvârşită de mâna omului". Dinspre naos ne întâmpină chipul Maicii Domnului cu Pruncul pe braţul stâng, iar spre altar se află portretul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, stând lângă un scaun cu balaurul sub picioare.
Deşi icoana este protejată de o superbă ferecătură din argint aurit cu pietre multicolore executată în anii 1844-1845, suprafeţele descoperite reuşesc să pună în evidenţă trăsăturile ferme şi severe ale vechilor picturi bizantine, din care emană - în toată nemărginirea lor - puterea şi înţelegerea divină. Coloritul sobru, întunecat de patina vremii, sporeşte nota de nobleţe a figurilor şi învăluie totul într-o măreţie austeră, ca o aură pe care numai sufletul o poate percepe.

   Atmosfera de mister ce se degajă în jurul acestei lucrări este întreţinută şi de aventuroasa ei istorie, o veritabilă odisee în care certitudinile se împletesc cu legenda şi fabuloasa memorie a tradiţiei. Se consideră că, prin anul 665, Gherman - viitor Patriarh de Constantinopol între 715 şi 730 - ar fi făcut un lung pelerinaj la Locurile Sfinte, ajungând în Lidia, patria Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Aici, find profund impresionat de chipul Maicii Domnului pictat pe o coloană, în prima jumătate a secolului I d.H., a plătit realizarea unei copii care să poarte şi chipul Sfântului Gheorghe. Gherman a adus această icoană cu două feţe la Constantinopol, dar, după 730, când au început luptele iconoclaste, ea a fost adăpostită la Roma timp de mai bine de un veac. Abia în vremea Patriarhului Metodie I (843-847) este readusă la Constantinopol unde va rămâne până la începutul sec. al XV-lea, când este dăruită lui Alexandru cel Bun.

   Nu ne vom opri asupra disputei ştiinţifice care vizează data exactă a intrării icoanei în Moldova: 1401-1402 sau 1424-1425? Important este că voievodul Moldovei a primit-o în dar din partea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul (se pare că, totuşi, în 1424), fiind aşezată în biserica Mirăuţi din Suceava, catedrala mitropolitană a vremii. Se mai ştie că Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, care a moştenit această valoroasă creaţie a artei bizantine, a sfârşit tragic fiind decapitat la 13 iulie 1447 şi înmormântat trei zile mai târziu la Mănăstirea Neamţ. Este mai mult ca sigur că icoana tămăduitoare, pomenită în literatura de specialitate sub denumirile de Lidianca, Nemţeanca sau Închinătoarea a ajuns la Mănăstirea Neamţ prin dania acestui nefericit fiu al lui Alexandru cel Bun, dacă nu în 1433-1435 atunci în 1445-1447, perioade în care a domnit singur.

   În muzeul mănăstirii (înfiinţat în anul 1916) se păstrează o altă piesă de mare interes: catapeteasma din Paraclisul Cetăţii Neamţ, adusă în 1962 de la biserica parohială din comuna Vânători. Ea reuneşte un mare număr de icoane dispuse în patru registre, într-un cadru de lemn sculptat cu motive florale şi acoperit cu vopsele de culoare închisă, pe un strat de ipsos. Bogăţia câmpurilor aurite şi expresivitatea portretelor conferă acestei creaţii o fastuozitate discretă, invitând totodată la profundă meditaţie. Autorul, care semnează cu numele Maler Baraschi, nu aparţine în nici un caz grupului de zugravi populari locali şi nici tradiţionalelor curente bizantine, fiind influenţat mai degrabă de arta barocă central-europeană.

   Aceste caracteristici motivează în bună măsură şi lipsa de consens a cercetătorilor în ceea ce priveşte datarea iconostasului. După unii, ea constituie cel mai vechi monument de artă sculpturală religioasă din Moldova, aparţinând secolului XV-lea, în timp ce alţii o plasează în anul 1643. În ceea ce ne priveşte, considerăm că trăsăturile stilistice ale picturii conduc spre secolul al XVII-lea, ceea ce nu diminuează cu nimic din frumuseţea şi valoarea acestei capodopere medievale.

   Dintre celelalte componente ale patrimoniului Mănăstirii Neamţ, reţin atenţia în mod deosebit "nebederniţa" din 1665 şi "epitaful" din 1821 cu scena Punerii în Mormânt, crucile sculptate în lemn de măslin sau chiparos, cu superbe învelitori din metal preţios filigranat, potirul din argint aurit a cărui cupă este susţinută de un înger şi fastuoasele ferecături ale Evangheliilor din 1759 şi 1821, câteva icoane pictate de N. Grigorescu (dintre care se remarcă unica icoană pictată pe metal, în 1857, de către acesta), un Panaghiar din sec. al XVIII-lea, un Omofor ce a aparţinut episcopului Pahomie al Romanului (1706 -1714).

ÎMPREJURIMI

În afara incintei, dar în complexul mai larg al Mănăstirii Neamţ s-au mai păstrat şi alte monumente, printre care se numără şi Biserica Bogoslov situată în cimitir. Se crede că aici s-a construit, încă din secolul al XIV-lea, primul lăcaş de închinare de la Mănăstirea Neamţ, datorat discipolilor lui Nicodim. Bisericuţa de lemn cu hramul "Sfântul Ioan Evanghelistul" (Teologul sau Bogoslovul) a fost înnoită de Alexandru cel Bun şi a dăinuit până în anul 1834 când a fost strămutată în satul Groşi de lângă Târgu Neamţ. Pe locul ei s-a ridicat în 1834-1835 actuala biserică de piatră, clopotniţa separată fiind construită probabil în 1861. Prezintă obişnuitul plan treflat şi turlă pe naos, iar subsolul a fost amenajat ca osuar, valorificându-se, după cât se spune, o tainiţă a vechii biserici de lemn.

   Printre osemintele din criptă se află şi craniul "femeii cu şalul negru" (Calipso), amintită în versurile lui Puşkin şi descrisă atât de veridic de C. Negruzzi, iar în cimitir, alături de numeroasele morminte de arhierei, stareţi şi monahi, atrag atenţia Monumentul funerar al familiei Botez din Fălticeni, executat în 1881 de renumitul sculptor C. Stork şi mormântul lui Ion Florea zis "Haiducul", a cărui viaţă a constituit subiectul unui roman de mare succes.

   La aproximativ 400 m nord-vest de incinta mănăstirii se ridică o construcţie cu trei laturi şi biserică la mijloc, unde erau adăpostiţi monahii bătrâni, bolnavi sau infirmi. Este vorba de Bolniţa şi Paraclisul "Sf. Ioan cel Nou de la Suceava" (Biserica Bătrânilor), ansamblu ridicat între anii 1843-1846 prin strădania stareţului Neonil şi pe cheltuiala Elenei Donici "... pentru veşnica pomenire a iubitului dumisale fiu Ştefănică Donici..." Bolniţa este construită pe parter cu cerdac, iar Paraclisul are formă de navă, cu o absidă răsăriteană şi turlă cu mai multe ferestre, cele mai importante reparaţii fiind cele din 1863, făcute pe cheltuiala monahului Eremia Eni.

   De sub zidurile Mănăstirii Neamţ se naşte un drum ce urcă tăpşanul dinspre Vovidenie, despărţind două şiruri de brazi falnici. Acolo sus, deasupra unui iaz cu malurile năpădite de sălcii, venea adesea Mihail Sadoveanu cu gând de odihnă şi de împlinire a unor pagini rămase mai demult neterminate. În amintirea sa, la 26 iunie 1966 a fost inaugurată Casa memorială "Mihail Sadoveanu" într-o construcţie ridicată în 1937 de Visarion Puiu, Mitropolit al Bucovinei în perioada 1935-1940. Casa, oferită de obştea Mănăstirii Neamţ pentru a folosi marelui nostru scriitor, îmbină valoarea sentimentală şi istorico-literară conferită de prezenţa sadoveniană cu certe calităţi arhitecturale, inspirate din specificul vechilor construcţii din zonă.

   În imediata vecinătate a Casei memoriale "Mihail Sadoveanu" se înalţă silueta de chivot uriaş a Schitului Vovidenia, descendent direct al unei vechi vetre monahale, păstrată în tradiţie sub numele de Schitul Slătioru, care a luat fiinţă în secolul al XVII-lea şi avea hramul "Sf. Spiridon" (la 12 decembrie). În 1749, episcopul Ioanichie al Romanului, care a stăreţit la Neamţ, a ridicat pe cheltuiala sa o nouă biserică de lemn cu hramul "Intrarea în biserică a Maicii Domnului" (Vovidenia), lăcaş reînnoit între 1790-1799 prin contribuţia ieromonahului Isaia şi stolnicului Atanasie Gosan. În 1849 biserica Vovidenia a fost desfăcută şi dăruită locuitorilor din satul Lunca (comuna Vânători), în acelaşi an începând construirea actualei biserici de zid, a cărei sfinţire s-a săvârşit la 28 septembrie 1857.

   Monumentul, care păstrează ambele hramuri, are plan treflat şi faţade în stil neoclasic, dar se individualizează prin prezenţa a cinci turle - dintre care patru în părţi - ce încadrează pe cea centrală. Catapeteasma este de la vechea biserică a episcopului Ioanichie, fiind zugrăvită de unul dintre călugării mănăstirii, iar pictura interioară a fost executată in tempera de către C. Călinescu, în anii 1968-1969, remarcându-se prin multitudinea scenelor inspirate din viaţa monahală românească.

   La apus de Schitul Vovidenia, peste Dealul Brăilencei, într-o poiană de rară frumuseţe, ne întâmpină Schitul Pocrov (hramul "Acoperământul Maicii Domnului", sărbătorit la 1 octombrie), ctitorie din 1714 a lui Pahomie, fost călugăr la Mănăstirea Neamţ şi episcop al Romanului între 1707 şi 1714. Biserica din bârne pe temelie de piatră are plan treflat cu pridvor la apus, în axul bisericii şi clopotniţă separată. Acoperişul este străpuns de trei turle, dintre care numai cea din mijloc are legătură cu bolta interioară. Catapeteasma a fost executată odată cu biserica ce poartă hramul "Acoperământul Maicii Domnului" (în slavonă "Pocrov"), având icoanele zugrăvite în maniera picturii bizantino-atonită din care nu lipsesc nici unele elemente kieviene.

site oficial Manastirea Neamt

Tags: