Manastirea Agapia

Duminică, 22 Martie 2009 14:27

De la Varatic se ajunge la Mănăstirea Agapia fie pe scurtătura tăiată prin pădure către nord, trecând prin Filioara (DC 168), fie revenind în şoseaua naţională, pentru ca după 4 km să ne îndreptăm spre vest pe DJ 155 D, fie pe un drum forestier de un pitoresc deosebit. Faţă de Piatra Neamt, mănăstirea se află la 43 km, iar faţă de Târgu Neamt la 9 km.

Mănăstirea Agapia este unul dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate monumente din această parte a ţării, căutat de un mare număr de vizitatori dornici să vadă o străveche vatră de credinţă şi cultură, dar şi un nepreţuit tezaur de artă, unic prin capacitatea sa de a dezvălui specificul şi originalitatea spiritualităţii româneşti.
Puţini ştiu însă că începuturile acestui vestit aşezământ monastic, ce izvodeşte parcă din peisajul mirific pe care-l desfăşoară Muntele Muncelu, Dealul Mare şi Dealul Crucii, sunt strâns legate de existenţa unui schit ce-a dăinuit până astăzi, la o distanţă de aproximativ 2 km, într-o poiană ce te îmbie la popas pe poteca de peste munte care leagă valea Agapiei de valea pârâului Secu.
Tradiţia, consemnată şi în unele vechi manuscrise, a păstrat numele sihastrului Agapie care, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ar fi ridicat împreună cu ucenicii săi o bisericuţă de lemn pe locul astăzi numit "Livada părinţilor". Numele acestui monah, care în limba greacă înseamnă "drag", "dragoste" (faţă de aproape), s-a transmis nu numai obştii isihaste pe care a condus-o, ci şi munţilor din jur, pârâului şi mai apoi aşezării din vale.

Distrusă de o avalanşă de zăpadă chiar într-o zi de Paşte, biserica lui Agapie a fost refăcută pe o altă temelie în "Poiana lui Eufrosin" aflată în apropiere, primind hramul puţin obişnuit "Minunea Arhistrategului Mihail din Colose", care se mai serbează şi astăzi în ziua de 6 septembrie. Abia la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor s-a construit o biserică pe actualul amplasament al sihăstriei de la Agapia din Deal (Agapia Veche), atunci când şi biserica din "Poiana lui Eufrosin" s-a ruinat şi nu a mai putut fi folosită.

Prima menţiune documentară s-a făcut prin Hotarnica lui Ilieş Vodă din 1437, care delimitează moşia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii Neamţ. După această dată, numele mănăstirii a mai apărut în diferite documente şi însemnări din 1452, 1464, 1476, 1498 etc. atestând existenţa sa pe toată perioada secolului al XV-lea, când obştea monahală a crescut mereu, bucurându-se de un prestigiu tot mai mare şi de atenţia voievozilor ţării, printre care şi Ştefan cel Mare, care o apără şi o înzestrează. În aceste condiţii, bisericuţa de lemn de la Agapia din Deal a devenit neîncăpătoare, punându-se cu necesitate problema ridicării unui nou edificiu, mai mare şi mai trainic, pe măsura locului pe care acest aşezământ îl ocupa printre celelalte mănăstiri ale Moldovei.

Vechiul Pomelnic de la Mănăstirea Agapia aminteşte de Petru Rareş şi Elena Doamna ca primi ctitori voievodali prin grija cărora s-a zidit prima biserică de piatră de aici. În schimb, o inscripţie aflată în pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale menţionează pe Petru Şchiopul şi Ruxandra Doamna ca fiind întâii ctitori domneşti, creându-se astfel o oarecare confuzie în această problemă.
Dacă analizăm lista documentelor de danie în care beneficiarul este Mănăstirea Agapia, se constată că mai mulţi voievozi (Petru Rareş, Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa), care au stat pe tronul Moldovei înaintea lui Petru Şchiopul, s-au îngrijit de acest aşezământ, întărindu-i moşiile sau adăugând noi proprietăţi şi înlesniri. În plus, deşi a domnit foarte puţin, respectiv între 1579 şi 1582, Iancu Sasul - fiul lui Petru Rareş - a avut grijă ca în 1580 să dăruiască noi sate Mănăstirii Agapia, determinat probabil şi de faptul că aici ctitorise tatăl său.
Este deci posibil ca Petru Rareş şi Elena Doamna să fi ridicat aici prima biserică de zid, reînnoită apoi de Petru Şchiopul în a treia domnie a sa (1582-1591). Acest punct de vedere ar explica şi menţiunea din Pomelnicul mănăstirii şi "scăparea" din inscripţia amintită, care s-a referit doar la refacerea realizată de Petru Şchiopul fără a mai aminti şi de Petru Rareş.

Dar construcţiile de la Agapia din Deal nu prea aveau viaţă lungă. Terenul îmbibat de apele freatice care se aflau la o adâncime mică era nestatornic şi aluneca adesea năruind biserici şi chilii, creând o permanentă stare de incertitudine şi nelinişte în sânul obştei monahale. De aceea, în jurul anului 1600, o parte dintre călugări s-au mutat în vale, ridicând aici o mică biserică în jurul căreia se va dezvolta Mănăstirea Agapia de astăzi, pomenită uneori sub numele de Agapia Nouă, Agapia din Vale sau Agapia Mare.

Ctitoria lui Petru Şchiopul de la Agapia din Deal s-a ruinat şi ea şi a fost nevoie ca în 1680, Anastasia Doamna, soţia lui Gheorghe Duca Vodă, să ridice o nouă biserică, adăugând şi hramul "Schimbarea la Faţă a Domnului" (6 august), alte chilii şi o nouă trapeză. Reparată în anii 1716 şi 1793, biserica a rezistat până în 1821 când e mistuită de flăcările care au însoţit retragerea eteristă.

Zece ani mai târziu, în 1831, totul a fost refăcut prin stăruinţa şi pe cheltuiala schimonahiei Sevastia Munteanca, ajutată de Mitropolitul Veniamin Costache, pentru ca în 1890 şi această biserică să fie închisă, având mari crăpături în ziduri. Din 1891 slujbele s-au oficiat într-un mic paraclis cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului", care a ars şi el la 31 decembrie 1934. După numai un an, în 1935, s-a ridicat un alt lăcaş prin contribuţia obştii mănăstireşti şi a profesorului I.D. Ştefănescu, pictura în frescă a acestuia fiind realizată în 1963 de către Teodor Varahil Moraru şi George Buburuzan.

În sfârşit, în anii 1991-1992 s-a "scris" ultimul capitol în istoria atât de zbuciumată a edificiilor de la Agapia din Deal: construcţia din 1935 a fost şi ea demolată şi s-a ridicat o nouă biserică de lemn, lipsită de trecut dar şi de virtuţi arhitecturale deosebite.

După 1600, un număr tot mai mare de călugări s-au strămutat de la Agapia Veche la Agapia din Vale, rolul noii vetre isihaste crescând vertiginos. Biserica de lemn construită iniţial aici a devenit în curând neîncăpătoare şi s-a pus tot mai acut problema construirii unui nou lăcaş capabil să găzduiască un număr mai mare de monahi şi să preia întreaga obşte de la Agapia din Deal, unde mai rămăseseră doar câţiva schivnici bătrâni, dornici să se roage în deplină izolare.
Demersurile făcute de monahii de la Agapia la curtea domnească de la Iaşi au găsit ascultare la Hatmanul Gavriil, fratele voievodului Vasile Lupu, şi soţia sa Liliana, care s-au hotărât să ridice o nouă biserică pe cheltuiala lor şi să o înzestreze cu cele trebuincioase. Pentru aceasta ei au apelat la serviciile renumitului arhitect Enache Ctisi, născut şi crescut la Constantinopol, cel care în 1625 a refăcut din temelie biserica "Uspenia" (Sfântul Sava) din Iaşi, şi care, în cei 27 de ani petrecuţi în Moldova, a ridicat cele mai importante edificii ale vremii.

Construcţia bisericii mari de la Agapia, care a păstrat hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", a început la 16 octombrie 1642 şi s-a încheiat la 3 septembrie 1644, aşa cum se menţionează în pisania păstrată pe faţada sudică, deasupra intrării:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Iată eu robul lui Dumnezeu, Gavriil Hatman cu Cneaghina Liliana, făcut-am şi am zidit această Mănăstire Agapia din nou zidită, în zilele blagocestivului şi de Hristos iubitorului Domnului nostru Ioan Vasile Lupu Voievod. Şi s-a început zidirea în anul 7150 (1642) octombrie 16 zile şi s-au săvârşit la anul 7152 (1644) septembrie în 3 zile şi s-au sfinţit în anul 7155 (1647) septembrie 12.

În cei trei ani care au trecut de la zidire până la sfinţirea bisericii, ctitorii au construit şi careul de chilii care însoţesc zidul de incintă, împreună cu turnul-clopotniţă de pe latura de răsărit, care impresionează prin masivitatea şi trăinicia zidurilor sale din piatră şi granit. Totodată, Gavriil Hatmanul şi soţia sa, copiii acestora - Domniţa Safta şi Radu Stolnicul - şi însuşi voievodul Vasile Lupu au înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, mari sume de bani, cărţi de cult, broderii şi numeroase odoare sfinte. Aşa după cum rezultă din Sfântul Antimis care se păstrează la Mănăstirea Secu, slujba de sfinţire a avut loc la 12 septembrie 1647, fiind oficiată de Mitropolitul Varlaam Moţoc, în prezenţa voievodului Vasile Lupu, a ctitorilor şi a celor mai reprezentative figuri ale cinului boieresc şi ale clerului din Moldova.

Averilor pe care le adunase Agapia Veche li s-au adăugat în secolele XVII şi XVIII multe alte moşii, sate, vii, iazuri, mori, prăvălii şi sălaşe de ţigani robi, consemnate în numeroasele hrisoave, urice şi ispisoace care s-au păstrat, ca şi în hotarnicile din 1604, 1762 şi 1774. Toate acestea erau întregite de privilegiile şi scutirile acordate de diferiţi voievozi, mai ales când era vorba de goştina oilor, deseatina stupilor şi vădrăritul viilor şi de numeroşii scutelnici care munceau pe pământurile mănăstirii, în folosul acesteia, dar fără a plăti nici un fel de dări către domnie.
A fost astfel posibil ca numărul călugărilor de la Agapia să crească mereu, de la 15-20 în timpul domniei lui Ştefan cel Mare la 75 în anul 1762, totalul monahilor care au vieţuit la Agapia până în anul 1803, când au fost aduse maicile, stabilindu-se, pe baza datelor existente, la aproximativ 1000.

Dar îndelungata istorie a Mănăstirii Agapia a cunoscut din nefericire şi numeroase momente de grea încercare, sfântul lăcaş fiind adesea jefuit şi pustiit de oştile străine sau în parte distrus de mistuitoare incendii. În 1671-1672, când întreaga Moldovă a avut de suferit din cauza turcilor şi tătarilor, Mănăstirea Agapia a avut pierderi atât de mari încât, la 15 ianuarie 1673, egumenul Teofan a fost nevoit să vândă satul Şorcani de lângă Orhei pentru a putea reface acoperişurile distruse. În iarna 1674-1675, tătarii s-au aşezat şi la Agapia pe care au jefuit-o, călugării adăpostindu-se prin munţii din jur şi lăsând mănăstirea pustie timp de doi ani.
În 1680, Agapia a fost prădată de poloni, care au transformat biserica mare în grajduri de cai, pentru ca între 1689-1693, după cum ne relatează cronicarul Ion Neculce, aceiaşi oşteni creştini să provoace noi distrugeri, de data aceasta sub conducerea eliberatorului Vienei, regele Sobieski. În perioada 1694-1697, pe vremea lui Antioh Cantemir, călugării de la Agapia au fost nevoiţi să bejenească din nou trecând munţii în Transilvania, situaţia generală a mănăstirilor Moldovei determinând pe voievod şi pe Mitropolitul Sava să adopte măsuri speciale pentru repararea şi repopularea lor.

După ce în 1716 voievodul Mihai Racoviţă a "stricat" Cetatea Neamt şi a lăsat pe tătari "să jefuiască mănăstirile din jur după pofta lor", a urmat marele dezastru din 1821, consemnat în inscripţia de pe peretele nordic al bisericii "Sf. Voievozi" după cum urmează:

Această sfântă mănăstire au pătimit primejdii cu arderea focului, atât înlăuntrul cât şi afară, despre turci, la tulburarea ce s-a urmat în anul 1821, la septembrie 16 zile, atât chiliile înăuntru, cât şi pe afară dimprejur. Iară în anul 1823, în zilele prea înălţatului domn Ioan Sandu Sturza Voievod, prin blagoslovenia prea sfinţitului mitropolit al Moldovei, Chirio Chir Veniamin Costache şi prin osârdia şi sârguinţa surorii preasfinţiei sale maica Elisabeta schimonahia, stareţa acestei sfinte mănăstiri, s-au meremetisit şi s-au tencuit, atât înăuntru cât şi înafară şi s-au şi acoperit din veniturile mănăstirii şi ajutorul creştinilor. Drept aceasta, spre veşnica pomenire a acelor ce s-au ostenit şi au ajutat şi spre aducerea aminte de primejdia ce s-au întâmplat, s-au însemnat pe această piatră, anul 1823, iunie 30.

Caracterul sumar al îndreptărilor din 1823 a impus însă noi lucrări de reparaţii în 1858, când a început şi pictarea bisericii de către Nicolae Grigorescu. Dar în noaptea de 23 iulie 1903 mănăstirea cade pradă unui alt incendiu, ale cărui consecinţe amintesc de apocalipticile zile din 1821: au ars chiliile din incintă, clopotniţa, acoperişul bisericii mari şi 16 case din afara incintei, toate aceste distrugeri impunând o lungă perioadă de refacere.

Restaurările la care a fost supusă au adus, de-a lungul anilor, mai multe modificări şi adăugiri, înlăturate - pe cât posibil - cu ocazia lucrărilor desfăşurate după 1960.

PREZENTAREA MĂNĂSTIRII

Biserica "Sf. Voievozi" ridicată de Hatmanul Gavriil prezintă multe asemănări cu bisericile construite în timpul domniei lui Vasile Lupu şi mai ales cu "Trei Ierarhi", fără a avea însă proporţiile şi decoraţia exterioară a acesteia.
Edificiul are plan triconc şi este construit pe temelie de piatră brută, cu ziduri de o grosime impresionantă. Absidele au formă semicirculară, cele laterale fiind îmbrăcate la exterior în rezalite dreptunghiulare. În 1858-1862 s-au adăugat proscomidiarul, diaconiconul şi un nou pridvor, cel vechi fiind integrat pronaosului. Acoperişul simplu, cu o înclinaţie redusă, este străpuns deasupra naosului de o turlă zveltă cu baza octogonală, ca la Galata şi Trei Ierarhi.

Faţadele de un alb strălucitor poartă pecetea stilului neoclasic, frumoşi pilaştri de factură corintică încadrând ferestrele şi uşile sau susţinând arcade oarbe cu arhivolte bogat ornamentate, în spaţiile cu o suprafaţă mai mare. Peretele vestic, delimitat longitudinal de aceiaşi pilaştri corintici, este acoperit în partea superioară de un fronton cu mici arcaturi, sub care se află o fereastră rozetă ce însufleţeşte întreaga suprafaţă. Ferestrele - mult lărgite - au chenare de fontă cu decoraţii de aceeaşi factură neoclasică, iar deasupra uşii de intrare se află icoana hramului (Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil) pictată de N. Grigorescu. Rezistenţa zidurilor este sporită de trei contraforturi, doi în dreptul naosului, şi care sprijină pereţii de nord şi de sud, şi unul mai mic în axul absidei altarului. Cu toate acestea, în ultimii ani au apărut fisuri în diferite zone ale edificiului, care au impus realizarea unor costisitoare şi complicate lucrări de consolidare finalizate de curând.

În interior, pronaosul - care înglobează şi vechiul pridvor - este acoperit cu două calote sferice despărţite de un arc ce se află în axul longitudinal al bisericii şi de o a treia calotă susţinută de patru arce înguste. Zidul care separa pridvorul originar de pronaos a fost înlăturat şi înlocuit cu trei arce care se sprijină pe două rânduri de coloane dorice. În schimb, zidul dintre pronaos şi naos - desfiinţat şi el - a fost înlocuit cu un singur arc, principala încăpere a bisericii prezentând sistemul de boltire specific moldovenesc, cu arce piezişe şi arce dublouri care susţin turla. Patru rânduri de arce etajate reduc spaţiul dintre naos şi absida altarului şi permit fixarea iconostasului, sculptat şi pictat cu prilejul lucrărilor din 1858-1862.

În 1975 s-au descoperit în pereţii laterali ai bisericii, cam în zona arcului ce desparte pronaosul de naos, nişele a două morminte, cu ancadramente din piatră sculptată, unde se presupune că ar fi fost depuse rămăşiţele pământeşti ale ctitorilor. În aceeaşi zonă, dar în axul bisericii, s-a descoperit un alt mormânt, probabil al Saftei, fiica Hatmanului Gavriil, ceea ce conduce la concluzia că, iniţial, biserica a avut şi o gropniţă bine delimitată, desfiinţată şi ea în timpul lucrărilor începute în 1858.

Ctitorii de la Agapia au înconjurat biserica mare cu un puternic zid de incintă care atinge şi doi metri grosime, în interiorul căruia se desfăşoară, pe două nivele, chiliile boltite, cu masive arce de susţinere. Intrarea este adăpostită de turnul-clopotniţă, căruia i s-a adăugat o nouă cameră a clopotelor în 1858, iar etajul incintei se prezintă ca o prispă continuă cu arcade elegante şi coloane de lemn dispuse în linie.

Pe latura sudică, în corpul de chilii al stăreţiei, s-a sfinţit la 31 august 1847 Paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului, ctitorie a Mitropolitului Veniamin Costache şi a surorii acestuia, schimonahia Elisabeta Costache, fostă stareţă după 1803, când maicile au luat locul puţinilor călugări ce rămăseseră la Agapia. După incendiul din 1903, Paraclisul a fost refăcut pe cheltuiala prinţesei Raluca Sturza şi a fost adusă aici vechea catapeteasmă cu picturi din secolul al XVIII-lea a Paraclisului "Sf. Gheorghe" de la Mănăstirea Bisericani. În sfârşit, după alte lucrări de reînnoire executate în anii 1968-1969, interiorul Paraclisului a fost împodobit cu pictura în frescă a profesorului Neculai Stoica.

În afara incintei, dar în imediata apropiere a acesteia, se află Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (cu al doilea hram "Sfânta Varvara"), construită se pare în secolul al XVIII-lea şi refăcută în 1854 de vornicul Iordache Miclescu şi de surorile sale, monahiile Epraxia şi Agapia Miclescu.

În partea de nord a mănăstirii, în cimitirul acesteia, se păstrează Biserica de lemn "Sf. Ioan Bogoslovul", considerată - prin tradiţie - ca fiind cea dintâi biserică de la Agapia din Vale, ridicată pe locul unui schit mai vechi, existent aici înainte de anul 1600. Arsă în 1821, biserica a fost refăcută în timpul domniei lui Ioan Sandu Sturdza (1822-1828), apoi reparată de către stareţa Elisabeta Cerchez în 1883, când s-a amenajat şi osuarul de la subsol. Reînnoit în 1977, edificiul a fost pictat în interior de ierodiaconul Vartolomeu Florea de la Mănăstirea Sihăstria. Dar ceea ce particularizează această biserică este prezenţa a două iconostase de mare valoare istorico-artistică: unul montat pe arcul altarului, datând din secolul al XVIII-lea, şi un altul aflat în pridvor, mult mai vechi, opera unui zugrav necunoscut.

În jurul ctitoriei lui Gavriil Hatmanul s-au construit de-a lungul anilor şi aproximativ 320 de case ce alcătuiesc satul mănăstiresc. Multe dintre acestea, construite în cel mai curat stil popular şi având o vechime de 150-200 de ani, au o deosebită valoare artistică, istorică şi memorialistică, aparţinând unor monahi care au jucat un rol important în viaţa mănăstirii sau au servit ca loc de odihnă şi reculegere unor ilustre personalităţi ale vieţii noastre cultural-artistice şi social-politice. Printre acestea se numără şi casa care a aparţinut scriitorului Alexandru Vlahuţă, casă în care venea adesea Nicolae Grigorescu şi care a fost organizată ca muzeu memorial în anul 1966.

PATRIMONIUL

După cum se cunoaşte, valoarea deosebită şi faima Mănăstirii Agapia îşi are obârşia în acea minunată pictură executată în anii 1858-1861 de către Nicolae Grigorescu. Deşi avea numai 20 de ani când a început să zugrăvească interiorul bisericii de la Agapia, "Meşterul Nicu" încheie aici în mod strălucit o întreagă etapă din activitatea sa artistică, lăsând posterităţii o adevărată capodoperă a picturii religioase din secolul al XIX-lea, în faţa căreia istoricul şi criticul de artă George Oprescu se extaziază remarcând pe bună dreptate:

Ce minunată impresie de plenitudine, de bogăţie de forme şi de culori, de inventivitate şi de just echilibru în contopirea reminescenţelor clasice cu viziunea proprie. În pictura noastră din secolul al XIX-lea, nimeni înainte de el nu fusese în stare să dea o atât de strălucită probă de maturitate şi aceasta la o vârstă când cei mai mulţi artişti se găsesc încă la primele lor începuturi.

Într-adevăr, lucrând în stil neoclasic, Nicolae Grigorescu aduce totuşi o serie de elemente novatoare izvorâte din propria concepţie despre artă, din realităţile locale, dar şi din marile opere ale titanilor Renaşterii: Rafael, Leonardo Da Vinci, Tizian etc.

În icoanele din catapeteasmă, dar mai ales în portretele şi compoziţiile murale, domină un puternic suflu de realism şi de viaţă, de autenticitate şi de mişcare, pe care numai temperamentul şi geniul acestui mare artist îl puteau ridica până la calitatea de atribut al valorii perene. Îngerul părăsindu-l pe Tobie, inspirată din Rembrandt şi pictată în partea superioară a zidului dintre pridvor şi pronaos, Punerea în Mormânt a Mântuitorului, executată după Tizian pe arcul dintre pronaos şi naos, Cina cea de taină din catapeteasmă, Sfânta Treime din bolta pronaosului, Ruga în Grădina Ghetsimani, Iisus ducându-şi Crucea spre Golgota, Ieremia plângând ruinele Ierusalimului sunt doar câteva dintre numeroasele zugrăveli de la Agapia care uimesc prin expresivitatea lor şi care apar constant în enumerarea celor mai valoroase lucrări realizate în arta noastră plastică din secolul trecut. Pe zidurile de nord şi de sud ale naosului, în apropierea absidelor laterale, Nicolae Grigorescu a zugrăvit două portrete de mari proporţii, cele ale Sfinţilor Teodor şi Eustaţiu, sfinţi militari - unul roman şi celălalt dac - simboluri vii şi cu o mare forţă sugestivă, ale obârşiei poporului nostru. Considerăm însă că nici o compoziţie nu reuşeşte să pună în evidenţă geniul şi gândirea artistică a lui Nicolae Grigorescu aşa cum o face Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, o scenă monumentală ce domină peretele sudic al pronaosului. Este o compoziţie de mari proporţii la care pictorul a fost nevoit să construiască o arhitectură specifică scenei. Această scenă cu multe personaje, impresionează prin plasticitatea expresiilor şi caracterul distins al multor personaje, precum şi abundenţa de lumină şi transparenţa mediului aerian, care-i dă acestei scene un efect artistic excepţional - Ciucanu Eustochia. Pictura lui Nicolae Grigorescu constituie, fără îndoială, o nepreţuită podoabă a mănăstirii şi nu este nici o exagerare în cuvintele lui Mihail Kogălniceanu care aprecia că ... prin bogăţia compoziţiei, adevărul şi vivacitatea coloritului lor, tablourile de la Agapia formează pentru Moldova o adevărată galerie de pictură, care va atrage întotdeauna admiraţia românilor şi stima străinului cunoscător care ar călători prin acele îndepărtate locuri.

Referindu-se la momentul sfinţirii şi la valoarea picturii de la Agapia, Alexandru Vlahuţă scria şi el: După trei ani, Agapia în sărbătoare îşi sfinţea podoaba de care cu drept cuvânt se putea mândri. Din câte biserici avem în ţară nici una nu închide o aşa de aleasă comoară artistică, atâta bogăţie de viaţă cerească, exprimată aşa de frumos, aşa de curat şi cu atâta putere... Parcă nu mai este de mână omenească ! Aşa se minunau maicile clătinând din cap. Acolo rămâne un muzeu şi o şcoală de pictură bisericească.

Vizitată adesea de mai toţi corifeii artei şi culturii româneşti, care veneau aici ca la un adevărat sălaş al Muzelor, Mănăstirea Agapia mai păstrează, în pofida sbuciumatei sale istorii, un valoros patrimoniu cultural-artistic. Broderii de o rară frumuseţe şi numeroase covoare executate în atelierele mănăstirii, icoane aparţinând "şcolii" de la V￣leni-Piatra Neam� sau realizate de Nicolae Grigorescu în timpul şederii sale la Agapia, manuscrise, cărţi vechi şi obiecte de cult care, pe lângă valoarea lor intrinsecă etalează şi deosebite calităţi artistice, alcătuiesc un adevărat tezaur ce poate fi admirat în Muzeul mănăstirii, muzeu constituit în 1927 din iniţiativa profesorului şi istoricului de artă I.D. Ştefănescu (ginerele lui Alexandru Vlahuţă), a cărui arhivă şi corespondenţă s-a păstrat de asemenea la Agapia, aflându-se astăzi la Arhivele Statului din Piatra Neamţ.

Din cele 29 de lucrări originale ce poartă semnătura lui Nicolae Grigorescu se detaşează icoana de probă pe baza căreia pictorul a obţinut contractul de zugrăvire a mănăstirii, cea a Maicii Domnului, inspirată după Madona Sixtină a lui Rafael, portretul Mitropolitului Sofronie Miclescu şi compoziţia Iisus pe Golgota, dăruită stareţei Tavefta Ursache în semn de omagiu. Tot aici se păstrează trei registre complete dintr-o catapeteasmă din secolul al XVII-lea care au aparţinut vechii biserici de la Agapia din Deal, o icoană din 1603 cu Iisus Pantocrator, operă a Mitropolitului Anastasie Crimca, trei icoane ce provin din prima catapeteasmă a Bisericii "Sf. Voievozi" şi alte şase icoane cu rame aurite, din secolul al XVIII-lea, aduse din paraclisul Mănăstirii Bisericani.

Dintre celelalte obiecte aflate în patrimoniul mănăstirii reţin atenţia cele patru Evanghelii tipărite la Mănăstirea Neamţ în 1821 şi îmbrăcate în superbe ferecături de argint aurit, Evanghelia dăruită în 1813 de Patriarhul Hrisant al Ierusalimului, Panaghiarul de argint aurit din 1514 pe care Alexandru Lăpuşneanu l-a dăruit Mănăstirii Pângăraţi şi crucea îmbrăcată în argint aurit, cu o bucată din sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului, dăruită în secolul trecut de Patriarhul Chiril al Ierusalimului.

O lucrare foarte veche şi de mare valoare artistică este icoana Maicii Domnului aflată în strana din biserica mare, considerată a face parte din categoria celebrelor icoane de la mănăstirea Bistriţa şi Neamţ. După cât se cunoaşte, această icoană ar fi fost dăruită Mănăstirii Boiştea de către ctitorul acesteia, ieromonahul Macarie Bou, către sfârşitul secolului al XIV-lea. La începutul veacului al XVII-lea, când Mănăstirea Boiştea se desfiinţează, icoana este adusă la Mănăstirea Topoliţa şi de aici la Mănăstirea Gârcina, în timpul domniei lui Ieremia Movilă. În 1803, când călugăriţele de la Gârcina au venit la Agapia, printre bunurile transferate aici s-a numărat şi icoana Maicii Domnului, dovadă a valorii ei deosebite. Icoana a fost repictată în secolul al XVI-lea, dar după 1970 ea a fost restaurată, aducându-se la lumină vechea pictură care, ...este de o monumentalitate remarcabilă, amintind măreţia şi eleganţa unui monument de arhitectură bizantină - Zidaru Gheorghe. Greu de spus cât adevăr este în tradiţia care afirmă că este o icoană de procesiune din secolul al VII-lea, fiind purtată pe zidurile Constantinopolului când acesta a fost asediat de perşi în 626, dar ceea ce este sigur este faptul că lucrarea aparţine epocii de aur a artei bizantine şi constituie o piesă de mare valoare artistică şi istorică.

Pentru alte informaţii despre pictura realizată de Nicolae Grigorescu la Agapia, click aici.

De la Agapia se poate ajunge la schitul Sihla, distanţa de parcurs fiind de 8 km.